În căutarea viitorului

România

Durata şederii: 01. Aug. 2009.  - 01. Aug. 2009. (1 zi)

0 păreri I Vizualizari: 1 607 Adăugat pe: 10. Apr. 2010. küldd el ismerősödnek
avatar Lica
ÎN CĂUTAREA VIITORULUI

Autor: Lică Pavel
Tel. 0744359455

O călătorie la Delphi este punctul culminant al unei excursii pe pământurile lui Homer. Aici te întâmpină un decor grandios, pe măsura vechilor zeităţi ale Olimpului, stăpânitoare pe uscat, pe ape ori în întunecimi subpământene, ca şi în văzduhul săgetat de zborul păsărilor.
Situat la o altitudine de 573 m, Delphi îşi primeşte în toate anotimpurile vizitatorii, care niciodată nu sunt prea puţini. Deasupra albiei scobite în stâncă de Râul Pleistos, care dă şi numele splendidei văi de-a lungul căreia se întinde marea de măslini – şi sunt peste 40.000 de asemenea pomi aici – Delphi a fost din antichitate principalul loc de pelerinaj al grecilor, fascinaţi de oracolul lui Apollon. Chiar şi în zilele noastre o atmosferă de mister învăluie aceste ruine împrăştiate la picioarele stâncilor Fedriade, înalte de 250 – 300 de metri, a căror sălbăticie este îndulcită doar de măslinii, chiparoşii, leandrii care se învălmăşesc pe Valea Pleistosului, către Golful Itea.
Întotdeauna există un mit care explică şi justifică fiecare loc, chiar fiecare piatră din Grecia. Iar mitul Delphi-ului se pierde în negura vremurilor...
Mai întâi, la Delphi a fost, din mileniul al II-lea î. de Ch., sălaşul zeiţei Gea şi al fiicei sale Temis, păzite de marele şarpe Python, înzestrat cu darul profeţiei. Zeul luminii şi al artelor, Apollon, copil fiind, va ucide monstrul, răzbunând chinurile pe care acesta le provocase mamei sale, zeiţa Leto şi întemeiază la Delphi propriul oracol, devenit centrul profetic al Heladei. În memoria isprăvii sale, va institui Jocurile Pythice care, ca şi cele olimpice, se desfăşurau la fiecare patru ani, pe stadionul aflat la o altitudine de unde Valea Pleistosului se vede în toată splendoarea...
Delphi în sine însă a fost fondat – cum spune legenda – de însuşi Zeus. Cronicarii antichităţii, pentru care Pământul avea formă de disc, povestesc că întâiul dintre zei, în dorinţa de a şti unde se află centrul Pământului, a mânat doi vulturi, simultan, de la răsărit şi de la apus, care s-au întâlnit deasupra masivului Parnassos. Aici a fost reperat marcajul divin iniţial, piatra sacră – Omphalos, adică “buricul pământului”, centrul universului. Pe care, dacă-l atingi, cum fac mai toţi turiştii, norocul te însoţeşte întreaga viaţă. Superstiţie generată, poate, de faptul că, după legendă, Gea înfăşurase piatra în scutece, dându-i-o lui Kronos s-o înghită, în nesaţul său de a-şi mânca odraslele, ceea ce a însemnat salvarea lui Zeus de la pieire…
În secolele VII – VI î. de Ch. Delphi devine un sanctuar panelenic iar după primul război sfânt grecesc încep să se desfăşoare aici jocurile Pzthice care generează o imensă activitate comercială şi de pelerinaj, folosită de preoţii oracolului pentru obţinerea informaţiilor necesare compunerii prezicerilor.
Cele circa 615 oracole rostite la Delphi – săpate în piatră, vizibile şi azi – s-au păstrat în majoritate, o sută fiindu-ne transmise de Herodot.
Sanctuarul Delphic avea înscris pe frontispiciu îndemnul “Nimic prea mult!” adică nimic peste măsură, căci măsura era supravegheată de zeiţa Nemesis, dar măsura nu se mai păstra când se percepeau taxe de intrare foarte mari, poate mai mari decât cele achitate de turiştii de azi veniţi la întâlnirea cu Pythia.
Înconjurat de un zid datat secolul IV î. de Ch., complexul sacru de la Delphi cuprindea edificii construite de oraşele greceşti pentru a primi ofrandele cetăţenilor lor dar şi ale regilor ori tiranilor care, făfă îndoială, conştienţi de inteligenţa politică şi influenţa preoţilor de la templu, nu ezitau să-şi consolideze poziţia de acasă cu un oracol favorabil, plătind şi-n acest fel pentru menţinerea păcii, nu doar prin căsătorii dinastice.
Calea Sacră care duce spre Templul doric al lui Apollon, grăitoare în acest sens, era flancată de monumente fastuoase, de grupuri de statui sau “tezaure”, de ex-voto-uri, în fapt zeciuiala din prăzile de război consacrată zeilor, care avea să scandalizeze mai târziu un Plutarh, preotul lui Apollon Pythianul: “Aceste monumente care-l înconjoară pe zeu din toate părţile – scria el – ofrande şi dijme care sunt rodul măcelurilor, al războaielor şi jafurilor şi acest templu plin de pradă şi de obiectele de care au fost despuiaţi nişte greci, toate acestea le poate vedea cineva fără să se revolte? Cum să nu te plângi de eleni când citeşti pe ofrandele lor frumoase nişte inscripţii ruşinoase de felul acestora: < Brasidas şi acantienii, din prada luată de la atenieni>, , …”
Şi avea dreptate Plutarh. Inscripţiile însele incitau la vendetă în sânul aceluiaşi neam. O parte din aceste obiecte se găsesc în Muzeul Templului pentru care n-am mai avut bani să plătesc intrarea. Regii şi tiranii în schimb aveau suficienţi pentru a viziona aici şi spectacole în amfiteatrul care, datorită poziţiei naturale, beneficia de o acustică excepţională.
Desigur, regii şi tiranii îl consultau pe Apollon cu regularitate înaintea declanşării unui război, dar niciodată zeul nu zicea că pacea este un lucru bun în sine, ci doar afirma, prin spusele întortocheate şi nelămurite ale oracolului, cum le caracterizează Eschil, că este bine să se evite o anume aventură, funcţie de circumstanţele momentului.
Şi cum altfel decât întortocheate şi nelămurite puteau fi zicerile oracolului dacă Pythia – nume generic al preoteselor templului – în timpul transei manifesta accese de delir cu bolboroseli ininteligibile pe care un preot le tălmăcea în rostiri ritmice, dând înţelesuri confuze astfel ca, după împlinirea termenului proorocirii, să nu fie acuzat oracolul de neadevăr.
Cine voia să consulte oracolul achita mai întâi o taxă, pelanos – în traducere prăjitură – şi sacrifica o capră. Înainte de înjunghiere, caprei I se făcea un duş cu apă rece care, dacă îi provoca tremurături sau tresăriri, însemna că Apollon era dispus să profeţească. Atunci Pythia – preoteasa – se purifica în izvorul subteran Castalia, mesteca frunze de laur şi intra în templu unde, pe un altar, făcea fumigaţii cu frunze din acelaşi copac al lui Apollon, amestecate cu făină de orz. Abia după aceea cobora în partea subterană a templului afectată divinităţii şi se aşeza pe un trepied.
Coborau şi cei care consultau oracolul, însoţiţi de preoţi dar se opreau într-o încăpere alăturată, de unde se auzeau cuvintele ambigue ale Pythiei.
Se vorbeşte despre o stare de extaz sau de transă a preotesei, dar oricâte speculaţii au fost făcute până acum, nu se cunoaşte cauza declanşării ei, căci după opinia istoricului religiilor Mircea Eliade, în niciun caz mestecarea frunzelor de laur nu o provocau.
La început pythonesele trebuiseră să fie virgine. Nu mă întrebaţi cum se verifica virginitatea pentru că nu am informaţii. Mai târziu, probabil datorită rarităţii virginelor, au fost admise şi femei măritate, dar numai din cele care trăiseră în feciorie până la 50 de ani. Ajungând în sanctuar ele deveneau soţiile mistice ale lui Apollon.
Pentru continuitatea oracolului se asigurau trei pythonese: două şezând pe trepiedul sacru, a treia – rezervă pentru situaţii neprevăzute.
După cum se vede, Apollon îi semăna foarte mult tatălui său, Zeus, la capitolul femei, doar că el era mai discret.
Rolul Delphi-ului decade în epoca elenistică. În anul 80 î. de Ch. este prădat şi distrus de traci, va fi reclădit în secolul I, pentru ca funcţionarea lui să fie semnalată ultima oară în secolul al III-lea.
“Sic transit Gloria mundi!” – ar spune latinii. Şi astfel trece şi gloria Delphi-ului de altădată, dar el rămâne atracţia numărul unu a turismului de azi pe pământul Greciei.
Spune-ţi părerea despre această cronică de călătorie!
0 (0 păreri)
Te rugăm să te loghezi pentru a-ţi spune părerea!
Păreri:

Nimeni nu şi-a adăugat părerea!

Dacă vrei să-ti adaugi părerea, alege intrare sau înregistrează-te dacă nu eşti încă utilizator.

Îţi recomandăm

pentru atenţie