Oraşul de lângă Vezuviu

România

Durata şederii: 27. Mai. 2009.  - 30. Mai. 2009. (3 zi)

0 păreri I Vizualizari: 1 837 Adăugat pe: 11. Apr. 2010. küldd el ismerősödnek
avatar Lica

Tichete: Napoli 

ORAŞUL DE LÂNGĂ VEZUVIU

Autor: Lică Pavel
Tel. 0744359455

Privit dinspre mare, de unde ne îndreptăm spre el, Napoli este în stânga adormitului vulcan Vezuviu.
Colonii greci, sosiţi pe aceste locuri cu 600 de ani î. de. Ch., au întemeiat legendarul Parthenope ca, după o vreme, alt val de colonizatori eleni să ridice un alt ansamblu urban cu numele Neapolis.
Oraşul va conserva obiceiurile şi limba întemeietorilor secole de-a rândul sub ocupaţia latinilor.
După căderea Imperiului Roman, oraşul a fost disputat de goţi şi bizantini până ce, în 1504 a devenit, ca şi Sicilia, provincie spaniolă. Abia anul 1707 îl găseşte sub stăpânirea Austriei, pentru ca în 1724 să revină la Spania. Sub Carol al III-lea Napoli devine, cu scurte întreruperi, capitala Bourbonilor, până în 1860. După campania lui Garibaldi, napolitanii vor vota unirea oraşului lor cu Italia.
În acest oraş i-a fost înmânat biruitorului de la Lepanto, Don Juan de Austria, steagul Ligii Creştine binecuvântat de Papă.
Numai Vezuviul – cumplitul vulcan care în anul 79 după Christos a îngropat oraşele Pompei şi Ercolano, provocând dezastre chiar în 1944 - numai singurul vulcan activ al Europei continentale ştie câte nave s-au perindat şi se perindă de atunci prin Golful Napoli sau câte bătălii au suplinit pierderile de vieţi omeneşti şi dezastrele erupţiilor lui.
Şi totuşi palatele, pieţele, bisericile, ruinele romane sunt dovezi ale unei ardente şi durabile tradiţii culturale. Parcă anume în apărarea lor se ridică, la marginea golfului, Castelul Maschio Angioino, construit de Carol de Anjou la sfârşitul celui de-al XIII-lea veac şi reconstruit de Alphons I-ul de Aragon.
Arcul de Triumf de la intrarea în castel, încântător şi majestuos la lumina zilei ca şi la a proiectoarelor pe timpul nopţii, este un omagiu adus de mai mulţi sculptori regelui Alphons, cel care în 1443 intra cu mare fast în Cetatea Neapolelui.
Impozant, dar nu ameninţător ca un castel, Palatul Regal iradiază şi prin culoare, nu doar prin arhitectură, siguranţa şi liniştea din interiorul unde majestăţile lor de secol XVII îşi petreceau vremea. Humbert I-ul avu iniţiativa ornării faţadei cu opt statui ale suveranilor celor mai iluştri care au stăpânit peste Napoli. Acum Palatul, ridicat de Domenico Fontana, la iniţiativa viceregelui Ferrante di Castro, adăposteşte Biblioteca Naţională. Un loc potrivit pentru nemuritoarea regină a înţelepciunii: cartea.
Privind spre imensa Piaţă a Plebiscitului, cei opt regi de piatră ai Palatului primesc salutul lui Carol al III-lea şi al lui Ferdinand I-ul care, de pe soclurile lor, îşi strunesc caii de bronz pentru a nu tulbura cu zgomotul copitelor liniştea Bisericii San Francesco di Paolo – ecou al Pantheonului roman – ridicată în vecinătatea pieţei în prima jumătate a secolului al XIX-lea în stil neoclasic.
Imensitatea Pieţei Plebiscitului străjuită de doi lei de piatră, care veghează fericirea porumbeilor, veşnic prezenţi printre turişti, este ofilită doar de o construcţie din apropiere, tipică epocii lui Humbert I-ul: Galeria care-i poartă numele. Clădită în 1887, originala construcţie este o îmbinare fericită a fierului, sticlei şi marmurei, prelucrate de artişti fără seamăn, care au compus o simfonie a formelor, pentru a rezona, poate, cu muzica din templul anume edificat – Teatrul San Carlo de vis-a-vis, cu o acustică şi o splendoare a interiorului depăşite, probabil, doar de Scala din Milano.
Într-un avânt al fanteziei, Dumnezeul frumosului a presărat cele mai încântătoare flori în lăcaşurile preamăririi Sale. Este vorba despre bisericile pe care ne hotărâm să le vizităm, atenţi la aparatele foto, camerele video şi alte obiecte pe care le ţinem în mână fiindcă, am fost avertizaţi de localnici cinstiţi, numeroşii posesori de motorete din Napoli smulg din mîna trecătorilor ceea ce au aceştia mai de preţ şi duşi sunt cu vehiculele lor.
O hoţie la drumul mare şi în plină zi, pe care nici carabinierii nu o pot eradica.
Să mai spună cineva că românii sunt cei care fură în Italia! Napolitanii le pot fi profesori ciorditorilor noştri...
Biserica Gesu Nuovo din piaţa cu acelaşi nume, datând din 1584-1601, remarcabilă operă a barocului napolitan, îşi ascunde strălucirea interioară sub faţada cioplită “în vârf de diamant”.
Vis-à-vis, Biserica Santa Chiara. O sublimă expresie a spiritualităţii medievale. Ctitorită la începutul veacului al XIV-lea, bombardată în 1943, restaurată ulterior, ea îşi etalează acum structura gotico-provensală, cu vitralii plăcute ochiului cînd, din interiorul bisericii, el încearcă a găsi lumina cerului prin deschiderile zidurilor.
Dar în căutarea absolutului, sufletul turistului va vibra când paşii îl vor purta spre Biserica San Domenico Maggiore, unde osteneala de aproape un veac a construirii ei – din 1283 până în 1324 – oferă credinciosului mijlocul de a accede la dumnezeire prin îndrăzneaţa ascensiune gotică a lăcaşului. Şi totuşi, o cezură este impusă muritorului prin intervenţia barocului, care-şi pune amprenta pe plafonul cu scene pictate în culori vii, aceleaşi ca-n ornamentaţia arcurilor ascuţite, a capitelurilor şi pilaştrilor. Toate creează un cromatism violent, menit parcă să-ţi oprească zborul în imperiul frumuseţii.
Biserica, aşa cum arată, este rodul osârdiei călugărilor dominicani şi orice cuvios de aici îţi va spune cu mândrie că vastul complex monastic, cel mai bogat din fosta cetate a Neapolelui, a fost şi sediul primei universităţi napolitane. Numeroasele tablouri ale marilor artişti plastici din diverse epoci, ornamentele şi sculpturile cu subiecte biblice, sala funerară unde se află sicrie cu trupurile mumificate ale familiei regale aragoneze, capela unde Thomas d’Aquino îl adora pe Mântuitor până într-atât încât acesta i-a vorbit filosofului în vis, diorama naşterii Domnului – realizată cu bucăţi de stâncă aduse din sfântul loc al Betleemului, cum afirmă cuvioşii dominicani – sunt doar câteva din comorile Bisericii San Domenico Maggiore.
Nu departe de aici, un alt sfânt lăcaş ne atrage atenţia. Într-un sincronism al splendorii creatoare, Biserica San Lorenzo Maggiore, cam de aceeaşi vechime cu San Domenico, este nu doar un loc de reculegere şi extaz în faţa ornamentaţiilor meşteşugite ale dăruiţilor cu har artistic, ci şi păstrătoare a unui nume celebru: Giovanni Boccaccio. Aici a întâlnit-o scriitorul pe Maria d’Aquino, alias Fiammetta. Cît despre cucernicia lui, doar “Decameronul” vă poate convinge.
Vom încheia periplul prin lăcaşurile de cult ale oraşului, oprindu-ne la Domul sau Catedrala Neapolelui. Deşi edificiul datează din secolul al XIII-lea, faţada actuală, pseudo-gotică, este realizată în veacul trecut. 110 coloane susţin strălucitoarea construcţie sub formă de cruce grecească, al cărei plafon din lemn sculptat aureolează minunăţia decoraţiunilor şi picturilor murale, de o mare expresivitate şi sugestie religioasă. Statuile din catedrală, spaţiile largi, arcurile gotice dintre stâlpii de susţinere îl fascinează pe ortodoxul obişnuit cu pacea şi cuminţenia raporturilor noastre arhitectonice şi picturale cu împărăţia cerului.
Încercarea lăcaşurilor de închinăciune de a măguli divinitatea îşi va fi având explicaţia şi-n veşnica ameninţare a Vezuviului. Dar nu el e singura ameninţare de aici. Regiunea Campi Flegrei din vestul oraşului cunoaşte o curioasă mişcare tectonică, solul ridicându-se sau coborând cu circa 1 cm în fiecare an.
Orăşelul Pozzuoli, centrul cel mai important al zonei, datorită activităţii portuare, este permanent ameninţat, multe case suferind avarii sau chiar dărâmându-se datorită mişcării tectonice.
Cu toate acestea, vestigiile epocii romane, precum vechea Piaţă a Flavienilor numită şi Serapeum ( după numele zeului egiptean Serapis a cărui statuie a fost descoperită aici în urma unor săpături), constituie un simbol al statorniciei oamenilor pe pământul acesta mişcător.
Cine ştie dacă nu cumva localnicii nu-l vor fi supărat pe Apostolul Pavel, oaspetele lor timp de 7 zile în anul 61, astfel încât, pentru a-i pedepsi, Dumnezeu le-a maid at de gândit şi cu Vulcanul Solfatara. Este activ şi prezintă fenomenele tipice unui vulcan nestins: fumegări, jeturi de vapori fierbinţi, vulcani noroioşi…
Se presupune că ultima erupţie a avut loc în anul 1198. Cum nu-i ştim intenţiile, este mai bine să plecăm din craterul acesta elliptic cu axa mare de 770 m iar cea mică de 580 m.
Evenimentul cuprinse de Lica:
Spune-ţi părerea despre această cronică de călătorie!
0 (0 păreri)
Te rugăm să te loghezi pentru a-ţi spune părerea!
Păreri:

Nimeni nu şi-a adăugat părerea!

Dacă vrei să-ti adaugi părerea, alege intrare sau înregistrează-te dacă nu eşti încă utilizator.

Îţi recomandăm

pentru atenţie